Uneori, povestea începe cu promisiunea unei vieți mai bune
La început, îți scrie dimineața și te sună după serviciu să te întrebe cum ți-a fost ziua. Își amintește că ai avut o întâlnire importantă sau că te îngrijorează ceva în familie și revine să te întrebe ce s-a întâmplat. Îți cere părerea, își face timp să te vadă, te prezintă oamenilor apropiați. Când îi povestești ceva greu, pare să aibă răbdare să te asculte. Începi să simți că ai pe cineva pe care te poți sprijini.
Uneori, o relație începe într-un moment în care femeia își dorește să poată trăi altfel: să plece dintr-o casă în care i se controlează fiecare alegere, să fie ascultată fără să fie umilită sau să nu mai ducă singură toate greutățile. Atunci, promisiunea „vom avea viața noastră” poate însemna și speranța unui loc în care să se simtă în siguranță. Apropierea se poate accelera când viitorul imaginat împreună începe să pară ieșirea dintr-un prezent dureros. Privind retrospectiv, e ușor să întrebăm de ce s-a grăbit sau de ce a avut încredere. Însă ceea ce devine evident după apariția abuzului nu era neapărat vizibil la început. Dorința de iubire, independență sau siguranță nu o face responsabilă pentru violența partenerului. Responsabilitatea îi aparține celui care o exercită.
Prima interdicție poate veni în numele grijii
La început, poate spune că o prietenă „nu îți vrea binele”. Apoi se supără de fiecare dată când te întâlnești cu ea. Poate insistă să știe permanent unde ești și prezintă verificările drept grijă. Începi să refuzi invitații ca să nu urmeze o ceartă, să te justifici pentru câteva minute de întârziere și să-ți faci planurile în funcție de ce l-ar putea supăra. Problema devine mai clară când privim ansamblul: există libertatea de a spune „nu”, fără amenințări sau pedepsire? Poți avea o opinie diferită? Îți poți păstra relațiile, intimitatea și accesul la propriile resurse?
Într-un cuplu, oamenii își pot exprima nevoile și pot negocia. O regulă impusă prin intimidare, supraveghere sau frică restrânge însă libertatea celuilalt. Izolarea, controlul banilor, verificarea comunicării și umilirea sunt comportamente recunoscute ca forme ale abuzului domestic. [2]
În alte situații, schimbarea devine vizibilă după mutarea împreună, în timpul sarcinii, după nașterea unui copil sau după o mutare departe de familie. Renunțarea la serviciu, dependența financiară ori lipsa unei rețele apropiate pot reduce posibilitățile de sprijin și autonomie. Sunt condiții care pot îngreuna reacția femeii; responsabilitatea comportamentului abuziv rămâne a partenerului. Cu timpul, interdicțiile se pot extinde: de la o prietenă la întreaga familie, de la o cheltuială la întregul salariu, de la jigniri la amenințări sau agresiuni. După un episod violent, chiar și teama de repetare poate ajunge să impună regulile. Absența unei noi lovituri într-o anumită zi nu înseamnă neapărat că femeia se simte liberă sau în siguranță.
Când începi să te privești prin explicațiile lui
Îi spui că te-a durut felul în care ți-a vorbit, iar el îți răspunde că exagerezi sau că „iar cauți ceartă”. Dacă plângi, îți reproșează că faci o scenă. Ajungi să-ți justifici supărarea și, uneori, să-ți ceri scuze pentru că ai deschis subiectul. Reacția ta devine „problema”. Despre ceea ce te-a rănit nu se mai discută.
Când asemenea răspunsuri se repetă, femeia poate începe să-și verifice fiecare trăire prin reacția partenerului. „M-a durut” devine „Poate nu ar fi trebuit să mă doară”. „Mi-a fost frică” devine „Poate exagerez”. În literatura psihologică, termenul „gaslighting” descrie o formă de manipulare psihologică în care o persoană neagă, răstălmăcește sau contestă repetat experiențele alteia, astfel încât aceasta ajunge să se îndoiască de propriile percepții, amintiri ori judecăți. Nu orice dezacord sau amintire diferită reprezintă gaslighting; contează tiparul de comportament și contextul de control. O cercetare calitativă publicată în 2023 descrie modul în care astfel de experiențe pot afecta încrederea în propria judecată [3]. De exemplu, partenerul te jignește, iar ulterior insistă: „N-am spus niciodată asta. Tu inventezi. Mereu îți amintești greșit.” Când asemenea situații se repetă, poți ajunge să te întrebi „Oare chiar s-a întâmplat așa?” și să ai mai multă încredere în versiunea lui decât în propria amintire.
Cu cât femeia este mai izolată, cu atât are mai puține ocazii să-și confrunte experiența cu un răspuns respectuos din exterior. Ajunge astfel să se întrebe mai des ce ar trebui să schimbe la ea pentru a păstra liniștea. Întrebarea „Ce îmi doresc?” lasă tot mai mult loc întrebării „Ce îl va supăra?”. Furia partenerului nu îți transferă responsabilitatea pentru violența lui. Poți greși, poți fi obosită, poți avea o opinie diferită. Dreptul tău la siguranță rămâne.
„Poate este doar o perioadă. Poate se va schimba.”
După un episod dureros pot apărea scuze, apropiere, promisiuni sau câteva zile liniștite. Femeia poate recunoaște din nou omul de care s-a îndrăgostit și poate spera că acela este adevăratul lui fel de a fi. Aici se întâlnesc două experiențe greu de împăcat: „Mă rănește” și „Îl iubesc; am construit ceva împreună”. Pentru a face această contradicție suportabilă, poate căuta explicații temporare: stresul de la serviciu, banii, oboseala de după naștere. Uneori, își spune că mai multă răbdare va readuce relația de la început.
Alternanța dintre afecțiune și abuz poate întreține speranța că relația se va schimba. Când partenerul redevine atent și tandru, femeia poate vedea în aceste momente dovada că apropierea de la început este încă posibilă. Într-un studiu realizat cu 75 de femei care părăsiseră relații abuzive, Dutton și Painter (1993) [4] au identificat asocieri între caracterul intermitent al abuzului, dezechilibrul de putere și persistența atașamentului față de fostul partener, inclusiv la șase luni după separare. Sentimentele pot continua, așadar, chiar și după plecare.
O cercetare mai recentă, realizată de Klein, Li și Wood (2023) [3], descrie experiențele a 65 de persoane care au relatat gaslighting în relațiile de cuplu. În mărturiile lor apăreau schimbări imprevizibile între comportamente abuzive și manifestări de afecțiune. Autorii propun că revenirea gesturilor tandre poate susține speranța în relație și poate face mai dificilă recunoașterea abuzului. Dificultatea desprinderii are însă și alte explicații. Rusbult și Martz (1995) [5] au constatat că angajamentul față de relație era mai puternic atunci când femeile aveau alternative economice mai precare și investiseră mai mult în viața comună. Angajamentul era, la rândul său, asociat cu revenirea la partener după plecarea din adăpost. De aceea, contează ce urmează după scuze și promisiuni, pe termen lung. Încetează amenințările? Poate femeia să spună „nu” fără să se teamă de reacția lui? Partenerul își asumă ceea ce a făcut fără să o învinovățească? Îi respectă alegerile și atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum își dorește?
Când ceri ajutor și auzi din nou că exagerezi
Poate că, după multă ezitare, îi spune mamei, unei surori, unei prietene, rudelor sau nașilor. Înainte de o soluție, are nevoie ca cineva să ia în serios ceea ce i se întâmplă. Dar răspunsul poate suna astfel: „Toate cuplurile se ceartă”, „Tu ți l-ai ales”, „Mai lasă și de la tine”, „Iartă-l, aveți copii”.
În spectacol, „gura lumii” capătă forma unui personaj colectiv. Pentru mine, această alegere arată cum judecata celorlalți poate pătrunde în cele mai intime decizii ale unei femei. Înainte să spună ce trăiește, ea ajunge să se întrebe dacă va fi crezută, ce i se va reproșa și pe cine va „face de rușine”. Astfel, pe lângă suferința din relație, apare obligația de a proteja imaginea familiei. Tăcerea poate deveni prețul acceptării de către ceilalți.
Această presiune poate deveni și mai puternică atunci când încercarea de a cere ajutor este întâmpinată cu reproșuri, neîncredere sau îndemnuri de a răbda. Femeia poate ajunge să se teamă că, vorbind despre abuz, va pierde tocmai sprijinul de care are nevoie. După o asemenea experiență, o nouă mărturisire poate însemna și riscul de a fi respinsă din nou. De aceea, când întrebăm de ce a tăcut atât de mult, merită să ne întrebăm și ce a întâlnit ultima dată când a vorbit. Faptul că abuzul continuă nu înseamnă că femeia nu a încercat să se protejeze. Pentru a înțelege situația ei, trebuie să privim și spre răspunsurile primite, spre sprijinul care i-a lipsit și spre posibilitățile reale de a ajunge în siguranță.
Copiii, banii, locuința: ce se află în spatele întrebării „De ce nu pleacă?”
La un moment dat, gândul plecării poate deveni foarte concret. Atunci apar și întrebările: unde va dormi în seara aceea? Cine o poate primi împreună cu copiii? Din ce bani va trăi? Cum va reacționa partenerul? Poate că nu are acces liber la bani. Poate a renunțat la serviciu. Poate este departe de familie sau a fost amenințată că va pierde copiii. Rușinea, dependența economică, izolarea și riscul intensificării violenței sunt bariere documentate în accesarea ajutorului. [6]
„Rămân pentru copii” poate cuprinde iubire, teamă și lipsa unor alternative sigure. De aceea, sprijinul trebuie să privească împreună siguranța femeii și a copiilor. Copiii pot fi afectați și atunci când asistă la violență, chiar dacă nu sunt loviți direct. [7] A-i spune unei femei „Pleacă!” fără să discutăm resursele și riscurile poate lăsa întreaga povară pe umerii ei. În unele situații, despărțirea este un moment de risc crescut. Un serviciu specializat poate ajuta la evaluarea situației și la pregătirea unui plan de siguranță adaptat. Plecarea dintr-o relație abuzivă poate însemna și confruntarea cu presiunile familiei, pierderea unei locuințe, schimbări pentru copii și renunțarea la viitorul pe care persoana sperase să-l construiască. Aici este nevoie de sprijin care să poată fi folosit concret.
Ce se poate întâmpla cu tine când trăiești astfel
În timp, o parte din viață poate ajunge organizată în jurul prevenirii reacțiilor partenerului. Alegi momentul în care vorbești, renunți la subiecte importante, îți ascunzi nemulțumirea sau încerci să pari bine pentru a evita întrebările. O asemenea adaptare poate reduce uneori riscul imediat. Faptul că te conformezi de teamă nu înseamnă că ești de acord cu felul în care ești tratată.
Poate te regăsești în unele dintre aceste experiențe: ești permanent atentă la tonul, gesturile și dispoziția partenerului; îți este greu să dormi, să te concentrezi sau să te relaxezi; îți pui frecvent la îndoială memoria, reacțiile și deciziile; te retragi din relații sau renunți la activități pentru a evita conflictele; te simți epuizată, lipsită de valoare ori fără speranță; ajungi să crezi că liniștea depinde de cât de bine reușești să te adaptezi tu.
Aceste experiențe trebuie înțelese în context. Unele simptome pot avea și alte cauze; comportamentele de intimidare, control sau violență merită însă luate în serios chiar dacă nu te regăsești în această listă. OMS descrie printre consecințele posibile ale violenței anxietatea, depresia, dificultățile de somn și manifestările de stres posttraumatic. [7] În unele situații, suferința poate include și gânduri de sinucidere. Dacă apar asemenea gânduri, cere cât mai curând sprijin unui profesionist în sănătate mintală și unei persoane de încredere. Dacă există riscul să acționezi sau nu te poți menține în siguranță, apelează numărul local de urgență (112 în Republica Moldova) ori mergi la cel mai apropiat serviciu de urgență și cere unei persoane de încredere să fie alături de tine.
Cum arată sprijinul real
În spectacol, publicul este invitat să răspundă unei femei care trăiește violență. Întrebarea continuă și în afara teatrului: ce putem oferi când cineva ne spune că îi este frică? [8] Putem începe cu: „Te cred. Îmi pare rău că treci prin asta. Ce ai nevoie acum?”. Putem asculta fără interogatoriu, fără întrebări care caută vina persoanei și fără să cerem o decizie imediată. OMS recomandă ascultarea fără judecată, explorarea nevoilor, validarea experienței, atenția la siguranță și facilitarea accesului la servicii. [9]
Apoi, ajutorul poate deveni concret: să o însoțim la un serviciu, să căutăm împreună informații, să oferim transport sau să discutăm ce posibilități de cazare există. Orice implicare trebuie gândită împreună cu persoana și cu atenție la siguranță. O confruntare impulsivă cu agresorul poate crește riscul. Dacă nu este pregătită să plece sau revine în relație, putem continua să-i oferim o cale către sprijin. Respectarea autonomiei și menținerea unei legături sigure pot conta în momentele următoare.
De ce îmi doresc să fie și bărbați în sală
Îmi doresc să fie și bărbați în sală pentru că aceste mărturii pot deschide întrebări despre felul în care fiecare înțelege iubirea, libertatea și puterea într-o relație. Ce cred că mi se cuvine din partea persoanei pe care o iubesc? Cum reacționez când ea își dorește altceva? Cât loc există, lângă mine, pentru alegerile ei? Mi-aș dori ca întâlnirea cu aceste povești să lase loc unei priviri sincere asupra propriului comportament.
Pot primi un refuz fără să insist până când celălalt cedează? Când mi se spune „m-ai rănit”, pot asculta fără să răspund imediat „dar și tu…”? Dacă îmi cer scuze, accept că persoana rănită poate avea nevoie de timp și că iertarea nu îmi este datorată? Sunt întrebări care capătă sens în situațiile obișnuite, acolo unde respectul se vede în ceea ce facem când lucrurile nu ne convin.
Bărbații pot conta și prin felul în care răspund altor bărbați. Când un prieten își umilește partenera, când povestește cu satisfacție că o controlează sau pune amenințările pe seama geloziei, reacția celor din jur are greutate. Prietenia poate include și o limită clară: „Înțeleg că ești furios. Asta nu îți dă dreptul să o ameninți.” A susține un om poate însemna și a-i cere să își asume răul pe care îl face.
Îmi doresc să fie și tați, și bunici, pentru că felul în care vorbesc despre femei și se poartă cu ele intră în viața copiilor. Contează cine este ascultat acasă, cine poate spune „nu”, cine își cere scuze și dacă dezacordul poate exista fără frică. Prin asemenea experiențe se conturează și așteptările despre ce este firesc într-o relație. Poate că una dintre întrebările cu care merită să plecăm din sală este aceasta: „Cât de liber se simte omul de lângă mine să îmi spună ceva ce nu vreau să aud?” Răspunsul cere atenție la ceea ce se întâmplă după: ascult, încerc să înțeleg și îmi schimb comportamentul sau îl fac pe celălalt să regrete că a vorbit?
Un spectacol care merită dus mai departe
Cristina Giurgea și actrițele de la „Luceafărul” aduc aceste experiențe într-un spațiu în care pot fi ascultate și discutate. Așadar, verdictul meu rămâne: să se joace iar și iar. Să ajungă la cât mai mulți oameni. Iar discuția să continue în familii, între prieteni și în comunități, prin răspunsuri care îi ajută pe oameni să fie în siguranță.
Unde poți cere ajutor în Republica Moldova
Dacă există un pericol imediat pentru tine sau pentru copii, sună la 112 în Republica Moldova. Pentru informații, consiliere și sprijin specializat, poți contacta serviciile de mai jos [10–13]. Dacă locuiești în altă țară, caută serviciile de urgență și de protecție specializate din țara în care te afli.
| Serviciu | Ce sprijin poți solicita | Contact |
|---|
| Serviciul de urgență | Intervenție în situații de pericol și urgențe medicale. | 112 |
| Telefonul de Încredere pentru Femei și Fete — „La Strada” | Consiliere confidențială pentru situații de violență și orientare către ajutor specializat. Apel național gratuit, disponibil 24/7. | 0 8008 8008; din străinătate: +373 22 240 624. |
| Centrul de Drept al Femeilor — CDF | Servicii gratuite și confidențiale: consiliere juridică, asistență psihologică și socială, sprijin pentru un plan de siguranță și identificarea unui adăpost. | 0 8008 0000, apel gratuit; +373 68 855 050. |
| Asociația Împotriva Violenței în Familie „Casa Mărioarei” | Plasament temporar pentru femei și cupluri mamă–copil afectate de violență, consiliere psihologică și asistență socială și juridică. | +373 22 72 58 61. |
| Telefonul Copilului | Sprijin pentru copii și părinți în situații care privesc siguranța copilului. Apel gratuit, disponibil 24/7. | 116 111 [14] |
Datele de contact au fost confruntate cu paginile oficiale ale furnizorilor și cu informațiile publicate de Agenția Națională de Prevenire și Combatere a Violenței împotriva Femeilor și a Violenței în Familie (ANPCV) [10–13]. Pentru servicii din alte localități, consultă lista instituțiilor și organizațiilor de suport publicată de ANPCV [10]. Pentru plasament, discută direct disponibilitatea și modalitatea de acces. Dacă telefonul sau comunicările îți sunt supravegheate, folosește, dacă poți, un dispozitiv la care partenerul nu are acces. Poți cere informații chiar dacă încă nu ai luat o decizie despre relație. Ajutorul poate începe cu înțelegerea opțiunilor pe care le ai și cu găsirea unei căi mai sigure pentru tine și pentru copiii tăi.
Surse și lecturi de referință
- Teatrul Republican „Luceafărul”. „Trece-un nouraș pe sus” — pagina oficială a spectacolului
- NHS. Getting help for domestic violence and abuse
- Klein, W., Li, S., & Wood, S. (2023). A qualitative analysis of gaslighting in romantic relationships. Personal Relationships, 30(4), 1316–1340.
- Dutton, D. G., & Painter, S. (1993). Emotional attachments in abusive relationships: A test of traumatic bonding theory. Violence and Victims, 8(2), 105–120.
- Rusbult, C. E., & Martz, J. M. (1995). Remaining in an abusive relationship: An investment model analysis of nonvoluntary dependence. Personality and Social Psychology Bulletin, 21(6), 558–571.
- GOV.UK. Domestic abuse: how to get help
- World Health Organization. Violence against women — health consequences and support
- Moldova.org. „Gura lumii” și ecourile violenței asupra femeilor, pe scena Teatrului „Luceafărul”
- World Health Organization. Health workers: listening when women need it most — LIVES
- ANPCV. Linii telefonice de urgență și asistență pentru victime
- ANPCV. Întrebări frecvente — Telefonul de Încredere
- Centrul de Drept al Femeilor. Contacte
- ANPCV. Casa Mărioarei — date de contact
- Telefonul Copilului — serviciul oficial
